„Rânduri din timpul pandemiei”, este un proiect al Asociației 100% Playground, care are ca scop documentarea impactului pandemiei asupra tinerilor și transformarea textelor scrise de aceștia în materiale de presă. Proiectul este susținut cu sprijinul finanțării obținute în cadrul programului StartONG, lansat de Kaufland România și implementat de Asociația Act for Tomorrow.

Acesta s-a derulat în perioada septembrie – octombrie 2020 și s-a adresat tinerilor cu vârste între 14 și 35 de ani, dornici să-și împărtășească trăirile și perspectivele asupra perioadei de schimbări și provocări pe care o traversăm.

Scopul proiectului este de a ne conecta prin intermediul poveștilor personale și a crea o comunitate în care împărtășirea experiențelor și comunicarea autentică sunt încurajate și sprijinite. Proiectul atrage totodată atenția asupra experiențelor și trăirilor tinerilor corelate perioadei de criză și incertitudine din societate.

Urmăriți-ne aici sau pe pagina noastră de Facebook pentru a citi și asculta poveștile a 16 tineri care au ales să își facă vocea auzită.

start_ong
implicarea-face-diferenta-logo-300x158
act-tomorrow
logo-maria-negru

Mi-a sunat alarma la 7:00 și mă pregăteam să sar din pat când mi-am amintit că nu merg la facultate. Oficial de astăzi România a intrat în stare de urgență din cauza pandemiei de SARS-CoV-2. Ar trebui să fiu fericită că nu mai trebuie să fac drumul de la cămin până la facultate pe jumătate adormită, dar nu sunt. Tot ce se întâmplă, pentru mine e un tsunami emoțional. Mă simt
deznădăjduită, speriată și plină de nervi. Oare cu ce o să se termine tot?!

Mă gândesc să plec acasă. Cei peste 800 de km pe care trebuie să-i fac pe drum nu mi se par atât de înfricoșători, mai teamă mi-e că aș putea să-mi petrec următoarea perioadă izolată în camera de cămin. Nu știu dacă sunt pregătită să rămân singură, cu gândurile mele. Tot ce mă oprește este frica. Dacă pe drum aș fi în contact cu cineva bolnav, iar mai târziu îi transmit virusul și mamei mele, surorilor și nepoților mei?! Nu mi-e frică de îmbolnăvirea mea cât de cea a familiei mele. De la moartea tatălui meu am început să prețuiesc mai mult viața. M-am transformat în bătrânica care spune „sănătatea e cel mai important lucru”, dar nu mi-e rușine.

20 martie 2020

Mă bucur că am luat decizia de a mă întoarce acasă. Din fericire toate măsurile pe care le-am luat m-au ajutat să ajung fără nici un incident. Mama mă răsfață cu cele mai alese bucate și mă ajută să trec peste dezamăgirile mele legate de școala online.

Azi am făcut o călătorie în trecut. Am rugat-o pe mama să-mi împletească două cosițe, așa cum o făcea pe vremuri. Mi-am pus capul în poala ei, am închis ochii și m-am lăsat purtată de amintiri.

M-am trezit într-o dimineață de vară, când glasul mamei mă anunța cu duioșie că masa e deja  pregătită. După obișnuita cană cu ceai și pâine unsă cu unt, am așteptat sfioasă să ascult care erau îndatoririle mele din acea zi. Le invidiam pe cele trei surori mai mari care aveau treburi serioase de făcut, iar eu veșnic același lucru: să hrănesc orătăniile din jurul casei. Deși mama încerca să mă convingă că asta însemna multă responsabilitate, eu eram de neînduplecat. Îmi
doream să cresc, să ajut, să mă simt un om important. Credeam că pentru a face un Bine trebuie să fii om mare. Nu știam că atunci aveam tot ce e mai important.

Timpul a trecut, anii au zburat pe lângă mine. Oamenii dragi mie s-au împrăștiat în lume, iar tata mă veghează de sus, din cer. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi ales să rămân copil mereu. Dar azi nu e despre tristețe, azi vreau să-mi amintesc doar cu zâmbete de fericire de acele momente. Azi sunt puternică, sunt Bine. Îmi dau voie să visez, să trăiesc și să mă simt împlinită. Mă tot gândesc, oare ceilalți cum își alinaă dorul de oameni în aceste zile în care să stai departe de ei e
tot ce poți face mai bun

 

16 septembrie, Glasgow, Scoția

Acum două zile a fost ziua mea. Refuz. Anul ăsta nu a fost timp.
Nu a fost timp de niciunul dintre lucrurile care fac pentru mine timpul să treacă blajin și comod. A fost timp numai de lucruri la care prefer să nu mă gândesc niciodată. A fost, de exemplu, timp de iubire, dar nu cu amintiri frumoase, ci cu „nu vreau să mori”. Anul ăsta nu a fost timp de trecut. Anul ăsta nu a fost.

Lucrez de acasă din martie. Anul ăsta nu a fost loc de timp.
Tot timpul din lume a fost în apartamentul meu de pe malul râului Clyde. Cu draperiile trase, apartamentul meu ar fi putut fi oriunde. Trăiesc în întâlniri virtuale cu oameni de peste tot. Cel mai mult timp îl petrec în diferite dreptunghiuri de pe diferite ecrane. ‘Acasă’ ajung numai noaptea. Încerc să îmi împart timpul egal între cele trei camere ale apartamentului meu, dar mereu sfârșesc în camera de oaspeți, unde locuiesc valizele mele goale și inele de praf care numără lunile trecute între vizite. Ultimii oaspeți au fost părinții mei, în martie. Când eram copil, stăteam la ei din pat oricând lipseau de-acasă. Anul ăsta aș fi preferat să fiu acasă.

Pe spatele jurnalului țin scorul luptelor cu anxietatea mea. Anul ăsta câștigă doar ea.
Reușesc în diferite moduri să nu simt nimic. Atunci terminăm la egalitate. De exemplu, nu mă mai uit la documentare sau filme care râcâie sufletul, mă uit la clipuri cu pisici care cad de pe obiecte și le sorb neajutorarea din ochi. Câștigă, însă, mai mereu. Nici nu îi e foarte greu, a învățat să mă atace nu cu scenarii demne de romanul pe care nu îl voi scrie niciodată, ci cu ipoteze valide, pe care le respect în secret. Anxietatea pentru mine este piedica pe care mi-o pune viața când am o zi prea bună, în timp ce cobor scările unui amfiteatru plin. Construiește argumente complexe despre moarte, despre timpul petrecut departe de casă, despre scopul vieții mele, despre soarta planetei. Cu o mână, îmi bombardez părinții cu mesaje și îngheț de groază dacă nu îmi răspund. Cu cealaltă, mă cert pe internet despre
purtarea măștii cu un străin care o numește botniță, și postez despre complicitatea clasei politice în tăierile ilegale ale pădurilor de acasă. Pe bibliotecă am expus un pliant de la Extinction Rebellion. Au protestat în fața clădirii unde lucrez. 1-0. Anul ăsta am pierdut.

Am fost și pe-acasă, ce-i drept. Anul ăsta a fost timp până și de vacanță. Până la un test negativ, am purtat măști în
casă și am mâncat separat, eu în colțul bucătăriei la măsuța pe care o ia tata la pescuit. Ca într-o scenă de film low-budget difuzat într-o mansardă cu hipsteri. Am stat aproape de oamenii cei mai dragi și departe de toți ceilalți fără nicio remușcare. Am revăzut munții și m-am uitat urât la turiștii în sandale care se uitau urât la bocancii mei. M-am bucurat de ai mei mai mult ca oricând și mi-a fost mai greu să plec ca niciodată. M-am întors acum două săptămâni și mi-am ispășit izolarea înapoi în camera de oaspeți.

Mama e pozitivă. Puteam să jur. Anul ăsta nu se mai termină.
De fiecare dată când urmează să îmi dea o veste proastă, mama se dă de gol. „Vorbim puțin?”. Și atunci știu. Și las câteva minute să treacă până să o sun, ca și cum dau ghinionului o șansă să se răzgândească înainte să se pună cu mine. E pozitivă. A luat de la muncă, în țara în care ai putea lucra de acasă, dar sănătatea e un lux pe care ți-l iau când semnezi contractul de angajare și-ți dau la schimb un salariu de locuiești cu părinții. Din confortul apartamentului în care lucrez din martie, i-am repetat de zeci de ori că se expune unui risc care nu ar trebui să existe. E pozitivă. „Am avut dreptate”, șoptește o voce din capul meu pe care o urăsc. Groaza se înghesuie în capul meu și nu mai rămâne loc nici măcar de discuții aprinse cu străini pe internet. Pentru prima oară anul ăsta, număr zilele, și o speranță se umflă artificial în mine cu fiecare +1 care o îndepărtează statistic de a i se întâmpla ceva rău. E asimptomatică. Răsuflu. Aștept să mai treacă niște zile până să o implor să nu se întoarcă la birou. Și mai tare aștep să o îmbrățișez. Mama se
izolează în camera ei, unde îmi plăcea și mie să stau când nu erau ei acasă. În camera mea nu stă nimeni nici anul ăsta.

A fost ziua mea. Tata e negativ. Mi-am comandat tort. Nu a venit. Mi se pare și normal. Anul ăsta nu a fost.

1 ianuarie, București

Sunt la o petrecere cu prietenii mei într-o clădire veche din centru pe care o vor face mall. Pentru o clipă îmi amintesc că trebuie să fac bagaje, poimâine plec. În martie vin ai mei. Anul ăsta e 2020

Din timpul pandemiei –

din carantină –

din izolare –

din casă –

din timpul cu mine –

din mine .

There can’t be any large-scale revolution until there’s a personal revolution, on an individual level. It’s got to happen inside first.” ― Jim MORRISON

„Unde sunt acum? Ce-mi doresc? Ce fac? Simt?” – mă întrebam înainte de pandemie, mă deveneam noaptea mult prea trează și nesigură, mă căutam în fiece venă, arteră, capilar, în fiece cămară a inimii, în fiece cotlon de suflet, minte și memorie. O ană frenetică ce s-a rugat într-o noapte Universului să-I dea timp cu ea; fără școală ori oameni în jur și fără a fi nevoie să se justifice și nici să-i îndepărteze din nou pe toți din jurul ei.

Dragă io, Cine mai sunt? Ce se-ntâmplă în jurul meu? Cât îmi alterează sufletul? Mă simt altfel. S-a dat starea de urgență și am plecat la bunici. Mă rup de oraș, de vacarm și panică. Mă deconectez de tot ce necesită electricitate și timp.

Trântesc plasele cu cărți. Clădesc două turnuri lângă masă. Pun câteva carnete în partea dreaptă. Întind salteaua de yoga. Ard un bețișor parfumat și câteva lumânări.

inspiră – cine; expiră – sunt; inspiră – cine; expiră – sunt; inspiră – cine; expiră – sunt…

Cine sunt? Ce? De unde sunt așa? Cum? Cum sunt?! De ce? Ce-m doresc? Sigur? Cine mă iubește? Ce se întâmplă cu mine? Sunt bine? De ce nu sunt bine? De ce? De ce și cum?

Izbucnesc în plâns. Coincidență sau hazard – tocmai mi-am captat ochii în oglindă: scânteia și fata care mă iubește neîncetat și foarte roșu.

Atâtea întrebări pentru a fi în locul de a pur si simplu fi.

Mai, iunie, iulie, august au avut gust, căci am învățat să am gust. Am trăit de pe o zi pe alta, expediții plănuite în ultimul moment, am plecat mânată de instinct să descopăr, să aflu și să-mi întrec temerile, împlinesc visurile. Din Florar, în fiecare săptămână – cel puțin două zile – am fost la munte, cu rucsacu-n spate și inima hai-hui. M-am înscris la sala de escaldă. Am început din nou să scriu poezie. Am realizat scenariul și regizat un scurtmetraj, am fost la mare numai să- I mulțumesc Soarelui la răsărit. M-am îndrăgostit și am scris scrisori de dragoste și alte poeme și am colindat din refugiu în refugiu.

În timpul cu mine am reînvățat să trăiesc, să-mi refac primii pași cu cine (mai) sunt.

Când ne este cel mai greu, ne depășim condiția și evoluăm – asta dacă alegem să o facem și conștientizăm. Simplu. Organic. Cred ca marele impediment din viețile noastre este că ne suntem proprii inamici sentimentali. Ne complicăm și nu ne ascultăm, ne temem de cine suntem.

Pentru ce?

Am un zâmbet în tot corpul, sunt fericită cu mine, cu ce descopăr, cu ce-mi mai năzuiește mintea și cu ce mă mai pun la încercare.

Bucurie imensă de a se închide școlile, negarea cu mine, îndoiala de a trece peste, furia de a fi în impas, retragerea acolo în interior, acceptarea și iubirea – iubirea de mine și iubirea de viață.

Io îmi sunt mie tot ceea ce am. Și asta-I genial în orice timp, în orice moment în care suntem acum.

Unde suntem? Aici. Cât e ceasu’? Acum.

(poem pandemic fără tuse seacă)

Haștag de feicniuz și 2,4,6-trinitrotoluen
Vești de sub vizete opace
Strategii și obiective flesce
Progres, regres și planificare
Pentru clasa muncitoare
Târâită de tractoare de copaci tăiați
În surdina vociferată mutilați, sculpați, vânduți cu obidiență.
Terminați!
Lungi terminații arborescente
Cu transparență în esență
O provocare. Iar noi ne frigem omul departe de ochii lumii.
Ascunși sub barometre monetare.
Depășiți de clara totalitate în obscura tridimensionalitate
A tot ceea ce e și nu e a fi ce suntem.
Ce e Hecuba pentru lume sau e lumea pentru Hecuba?
Fantasma sintetizată a unui timp ce nu se mai scurge cu susul în jos.
Suntem clara cantitate a unui scenariu bine scris
De un scrib amnezic și peltic
Ce devorează frenetic foneme fără noimă
Pentru un
Pentru o
Pentru însăși nedefinirea.
Distanța
de la mine la tine
e un apus de soare
Menit să ne despartă
orice răsărit înfometat de ultima ninsoare
A unei copilării nebune cu lacrimi
De înger izolat de propria candoare.
Celeritatea mușcă
mai aprig decât în globalizare
De obrazul crescut bine pe trecutele ogoare
Și doar tristețea ne-njunghie
În scamele unui cer cernit de mângâieri fugare.
Mă aflu la prima încercare
Să trăiesc mereu același alte timpuri.
Parcă aș fi un ecran de televizor
Fațada e vie, reală, colorată în alb negru,
Dar din spate sunt doar cabluri
Și praf…
Și nu mai e nimeni să mă șteargă
Defintiv.
La infinitivul singur/singular.

Amalgam de luni amestecate în neștire.

Stop.

Ritmul a fost încetinit ca într-un traffic jam permanentizat.

Nu te poți opri. Trebuie să trăiești. Vocile din fundal nu se opresc la semafor.

Nu renunța la tine. Nu renunța la sport.

Stop.

Scârțâit de disc zgâriat.

Uneori, vocile chiar se opresc la semafor.

Zile înșirate pe fundal de întrebări. ”Până când?” ”Ce va fi apoi?” ”Când ne vom primi viața înapoi?”

Zile înșirate ca mărgele pe-un fir de răgaz. Cu ieșiri în natură, cu popasuri mai lungi, cu rătăciri prin cărți,
prin conversații, prin curți. Și un soare blând, ce nu se lasă intimidat în vacarm de întrebări, de sfaturi și
frici.

Amalgam de luni amestecate în neștire vin din nou peste tine și imediat e Crăciun.

Cine deține controlul butonului de stop?

Dragă Sine,

Scrisoarea aceasta îți ajunge din viitor. Nu întreba cum, nici eu nu am înțeles.

Îți scriu despre cum se va schimba lumea în care trăiești acum. Nu te speria, nu e totul rău.

Un virus ce nu-l înțelegem și-a făcut forțat prezența în viețile noastre. Și ne-a învățat multe.

o definești și tu.

Că poți, foarte repede, să inveți să renunți la ce ți se pare vital și să înveți, în schimb, să pui bazele unor
alte fericiri.

Că nu o să fi speriat ușor.

Că până și noua situație îți va deschide multe căi noi de a-ți umple goluri pe care nici nu știai că le aveai.

Numai bine și multă răbdare!

de DET, din Întorsura Buzăului

fals - detAm evitat să mă privesc în oglindă. Am evitat să fiu atentă la ce gândesc. Am evitat să stau aici, să scriu. Am evitat să încalc regulile. Am evitat și să te întâlnesc, om. Fals. Pandemie? Nu te învinuiesc pentru lipsa de dragoste. Ești un element important, dar doar ca să ne biciuiești atunci
când îți cerem biciul. O facem zilnic în ultimul timp, îți forțăm mâinile și apoi te învinuim. Fals. Sunt niște reguli pe care trebuie să le respectăm din bun simț, tocmai din dragoste pentru aproapele, din grijă pentru alții, din păsare și nu din nepăsare. Din speranță că totul va fi bine. Așa sunt și regulile de circulație. Fals. Când conduci prea încet încurci traficul. Când semnalizezi și pe străzile mici ești fraier, când ești extrem de prudent ești panicos. Fals. Prudența în exces nu e niciodată prea multă. Extermină, educă, disciplinează, obligă, pedepsește, terorizează, seamănă îndoială și distanțează social, arde de la rădăcini. Fals. Am crescut în responsabilitate, e pe umeri-mi deja
deloc goi. Fals. E nepăsare. Fals……………………………………………………………………………………

Respiră. Lucrurile sunt mult mai simple de atât. Să le spunem pe nume. Nu știm să deosebim adevărul de fals. Vorbeam cu cineva despre adevărul nostru care stă între cele două. Să știi că încă nu sunt pe deplin convinsă, incertitudinea în care trăiesc nu e singulară. O ai și tu. Nu cred în transformări miraculoase, în mobilizări senzaționale, cred în resemnare, constrângere fără
drept de înțelegere, însă nu le susțin. În astea am crescut, astea mi-au fost arătate, pe astea le-am
întâlnit în fiecare punct. Fals. Contrazice-mă. În astea ai crescut și tu. E adevărat. Ne-am distanțat social, dar nu fizic. Ironic. Ar trebui să fie invers. Ar trebui? Nu sunt omul pe care să-l fi influențat major evenimentul momentului. I take it as it is. Un virus și atât. Da, s-au schimbat lucruri, s-au modificat planuri, am plecat dintr-un loc ca să mă găsesc în altul, am respectat reguli de bun simț, m-am frustrat, nu am putut vedea oameni, dar i-am văzut pe alții. Nimic nu m-a durut, doar refuzul oamenilor dragi de-ai îmbrățișa, frica și nesiguranța pe care o îmbrățișare sănătoasă, de care avem
nevoie zilnic, a avut-o acum. Să nu uităm. Să nu ne uităm pe noi. Adevărat. De asta mi-am tot amintit în această perioadă, jonglând printre reguli de bun simț și păstrându-mi vie suflarea de om.

de Mihaela, Brasov

În pandemie viața mea, așa cum o știam până atunci, s-a oprit în loc.

În pandemie, orice ar însemna asta, a fost liniște.

O liniște pe care care nu o mai ascultasem demult.

De când nu ai mai ascultat liniștea gândurilor tale?

Mi-e dor de izolare.

Mi-e dor de mine.

Mi-e dor să-mi aud gândurile.

Și-mi pare tare rău că nu am știut să prețuiesc mai mult secundele din tăcere.

Isteria socială, m-a adus mai aproape de mine.

Mulțumesc pandemie că m-ai învățat să iubesc mai mult.

Mi-ai dat timpul pentru a face asta și răgazul de a învăța cum.

Am învățat de la natură, privind plantele crescând, urmărind păsările zburând și observând oamenii zâmbind din spatele măștilor.

Am învățat de la timpul petrecut cu mine. Din momentele în care fuga s-a oprit și frica nu a mai fost copleșitoare.

Am învățat de la prieteni care au rămas alături chiar și atunci când nu ne-am văzut.

Am învățat de la anotimpuri care nu s-au oprit, care nu s-au zgârcit în frumuseți și lumini.

Am găsit în mine o superputere ce este de-ajuns.

2020 nu este un an pierdut!

Pandemia. Ceva ce a venit neașteptat, ceva de care nu o să îmi fie dor și ceva ce ne-a făcut pe noi
oamenii să ne schimbăm.

Pandemia a fost ceva diferit pentru fiecare persoană. Pentru unele a fost un moment de descoperire
personală, iar pentru altele, cum sunt eu, a fost un moment urât în care m-am deteriorat. Deteriorat în
sensul că m-a afectat psihic, iar lucrul acesta vine de la o fată de 15 ani.

Era o perioadă în care nici nu credeam în tot ce înseamnă pandemie, virus și altele. Și acum cred într-o
anumită măsură. Dar asta nu contează. Chiar dacă noi credem sau nu, tot trebuie să ne protejăm…
pentru a reveni la normalitate. Dacă se mai poate reveni la așa ceva…

Singurul lucru care mi-a plăcut la pandemie a fost faptul că am stat cu familia mea. Iar asta a fost un
lucru bun, dar și rău.

În fine, long story short, pandemia este ceva care va rămâne în istorie și, Doamne ajută, va trece ca
toate virsurile care au mai fost.

de Vlad, din Suceava

Pandemia a venit ca al doilea cadou de Crăciun, tot timpul mai bun decât primul…

Originar din Suceava, Mecca Coronavirus-ului în România, am trăit, grăit și debitat lucruri și stări demne
de tărâmul de întalnire al noimei cu Kafka…

Spre exemplu, cunosc mai multe cadre medicale care au avut C decât care nu avut C…

Militarul care păzea intrarea de la Spital m-a somat să-mi pun masca pe față, deși eram singur în
mașină…

Mandachi este cunoscut la nivel internațional, iar containerul de 1 mil de coco stă gol pe post de oglindă
magică fotografică… Suceava la fel, vedetă goală internațională …

După alegeri probabil se vor închide școlile fiindcă profii n-au chef de școală și este prea riscant… vorba
aia: timpul trece, pietrele rămân…

Îmi exprim recunoștința pentru: medici, polițiști, asistente (cadre medicale), pompieri, polițiști și mulți
alții care au meserii reale și fără de care am fi 0 barat.

Cunosc mai mulți oameni care stau degeaba și primesc salarii foarte bune decât oameni care muncesc și
primesc bani.

Spitalul din Suceava este bec, iar aici nu vorbesc ironic, chiar este mult peste 90 % din clădirile
comuniste unde se face omul bine in Românica…

Spirtul și clorul sunt foarte ok! De asemeni, săpunul!

Pâinea la M este 5 ron, mai scumpă cu 2,71 ron decât cea din Germănica! La tați ni-i greu… mai ales
celor care fac speculă cu măști…

E bine că ardem mai puțin gaz și că benzina e mai ieftină, vom trăi cu 10 zile mai mult înainte să dăm foc
la planetă, iar încălzirea globală e un mit electoral, fiindcă nu am dat drumul la centrală pe 26 Mai de
ziua mea. Aștept cu nerăbdare întâlnirea norului Saharian cu cel din Bokovina să văd care câștigă!

Social media este foarte toxică, polarizează, divide și avem nevoie de multe, multe reglementări. De
asemeni, avem nevoie de legi, judecători, norme și iar legi în acest sens.

Și evident câteva sfaturi:

  • Vedeți-vă de viață!
  • Închideți notificările de pe social, mail, și toate aplicațiile din telefon – îți atacă karma inutil și îți
    suge energie pozitivă.
  • Faceți sport, beți 2 litri de apă pe zi și folosiți săpunul, lumea încă nu s-a terminat.

Viaţa înainte de pandemie era faină de tot pentru mine. Eram una dintre ciudaţii ăia cărora chiar le plăcea să meargă la lucru. Jobul în sine era şi încă e super: marketing specialist la o multinaţională, ce-mi permitea să călătoresc prin Europa şi să învăţ mereu lucruri noi. Puteam să lucrez de oriunde, dar preferam să merg la birou, fiindcă nu era doar un loc de muncă, ci spaţiul unde puteam să împărtăşesc noutăţile, glumele cu colegii şi de unde să-mi iau energie să lucrez. Naveta casă – birou e pentru mulţi o corvoadă. Pentru mine fiecare drum cu busul era o aventură: puteam evada prin citit în alte lumi şi locuri; sau mă mai întâlneam cu oameni cunoscuţi şi povesteam vrute şi nevrute.

Aveam şi “super-puterea” de a mă detaşa complet de toate probleme de la muncă. De cum plecam de la birou, îmi începea viaţa socială : nu era seară în care să nu ies la o bere cu prietenii sau poate la un concert fain metal.

Rămăsesem şi single relativ recent. Eliberată după o relaţie lungă de 4 ani, în care nu m-am simţit apreciată, eram gata de experienţe noi. M-am reconectat cu un tip după 8 ani. Nu ţineam minte multe despre el, numai că îmi plăcea felul lui de a fi: liber, sociabil, mereu cu zâmbetul pe buze şi foarte sexy. L-am regăsit la fel de atractiv, dar mai matur, pus pe fapte mari. Am petrecut multe ore pe Facebook vorbind despre idei, pasiuni, ţeluri în viaţă, eşecuri, teorii ale conspiraţiei şi schimbând glumiţe cu mesaje ascunse.

Apoi, din martie, totul s-a schimbat. Mi-am dat seama că nu mă împac foarte bine cu lucrul de acasă. Munca în sine a rămas la fel şi, slavă Domnului, cu multe proiecte încă de realizat, dar îmi lipsesc discuţiile la cafea cu colegii şi naveta birou – casă. Cum s-au închis toate localurile, nu mai aveam unde să ies să socializez şi dintr-o dată Facebook-ul şi apelurile video au devenit mai importante decât aş fi dorit eu vreodată. Îmi lipsesc concertele nespus! Atmosfera, muzica, oamenii, până şi cozile din faţa barului sau a toaletei…! Îmi petrec mai bine de 90% din timp în acelaşi loc şi la cât de fain e apartamentul, pe atât a început să mi se urască să stau în el. Să trec dintr-o dată de la o viaţă sociabilă la un fel de arest la domiciliu a fost mai rău decât mă aşteptam. Am început să am mici atacuri de panică şi insomnii urâte. Nu am împărtăşit asta cu mama, sora sau prietenii mei, pentru că nu mi se părea o problemă atât de mare, faţă de ce se întâmpla în jurul meu.

Ce m-a ajutat enorm a fost legătura reluată cu M. Discuţiile lungi şi ocazionalele contraziceri m-au făcut să-mi pice cu tronc o a doua oară. Nu credeam că este posibil aşa ceva! Cum are studii în sihologie, m-a ajutat şi cu atacurile de panică, prin sfaturi obiective. Am observat că dacă iau fiecare zi pas cu pas, în loc să mă gândesc la ce va fi peste un an-doi, mă linişteşte.

Din aproape în aproape, mi-am ridicat tonusul. Asta mi-a readus apetitul pentru citit şi inspiraţia pentru scris poezii, ideea de a crea în fiecare dimineaţă “virtual coffee call” cu colegii şi mi-a redeschis apetitul de mers pe munte.

Muntele a fost mereu ca un personaj aparent pasiv pentru mine. De mică tata ne ducea pe mine şi sora mea la cules de ciuperci în pădurile din Covasna, unde ne-am născut. Atunci am învăţat cum să deosebesc ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, denumirile copacilor şi cum să-ţi dai seama dacă e vreun animal sălbatic prin preajmă. Pe măsură ce am crescut, m-am depărtat de munte, din păcate, însă pandemia m-a readus aproape de masivii pietroşi. Cea mai frumoasă drumeţie recentă a fost cea spre Lacul Zănoaga, din munţii Retezat. Deşi a fost dificilă şi cea mai lungă dintre drumeţiile de anul acesta, îmi va rămâne mereu în memorie. Nu voi uita niciodată mersul (ce părea atunci) interminabil prin pădurea de conifere atât de uscată, încât scârţâia în bătaia vântului ca o uşă ce se deschide încet, potecile croite printre jnepeni şi stânci acoperite cu licheni, refugiul făcut din pietre de pe Vârful Zlata, adierea incredibil de caldă de pe poiana montană şi sentimentul de minunăţie şi nimicnicie în faţa căldării dintre masivii pietroşi, ce adăpostesc cel mai adânc lac glaciar din ţară: Zănoaga! Doar lacrimile ce mi-au încețoșat privirea au putut să exprime ce simţeam eu atunci.

Pentru momente ca acestea şi multe altele ce o să vină din alte drumeţii îi mulţumesc pandemiei pentru lecţia primită: să apreciem lucrurile simple, momentele reale şi munţii noştri româneşti superbi!

Când pandemia e-n tipandemia din tinene
Tu cum alegi să o vezi?
Ce e în tine atunci când alergi?
Când răgazul 

nu-i sacru

Și alergi maratoane
Când corpul n-ajunge să îți spună să stai
Iar tu doar te pierzi printre rânduri de gânduri
Și sarcini vitale.

Natura cum stă?
Cum are răgaz?
Cum poate să își lase frunza să cadă
Și să aștepte o iarnă apoi să o revadă.

Cum poate ”a trăi” să fie de-ajuns?
Dar nu pentru tine
Căci cursa e mereu înspre a face mai mult?
Cum poate ”a trăi” să nu fie de-ajuns?
Când inima îți cere răgaz de simțire.
Când doar momentul e viață
Dar tu alergi printre ele
Și rămâi doar cu golul
Dintre două momente.

Când pandemia e-n tine
Poate e timpul să stai.

În moment,
În întreg
În sufletul tău.

Cuvintele care aleargă pe o foaie albă alcătuiesc un frumos „desen” monocromatic. Sentimentele mele s-au transformat în amintiri alb-negru. Viața
este o metaforă care uneori pătează pânza noastră în diferite forme și mărimi. Mă uit pe fereastră și zâmbesc. Umbra bradului îmi ține de răcoare,
picând pe patul alb. Ma simt ca o Madonă, rece și tristă, care își dorește să fie reală.

Ochii mei mici privesc cerul din nou, picioarele mele aleargă după păsări. Mă simt în viață din nou, simt că pot spera la o noua zi mai bună. Lumina  arzătoare a felinarului se reflectă lin, pe podeaua mea maronie,
încălzind-o treptat, parcă iar spune o poveste. Această podea mi-a fost un bun prieten în aceste luni fumurii, dar azi îmi este străină. Afară totul este la fel, parcă nimic nu s-a schimbat. Natura decorează peisajul
inimii mele. Vântul îmi mângâie ușor părul moale, de parcă nu o să mă mai vadă niciodată.

Pe stradă lumea umblă sobru, cu o diferită față. Mă simt străină de mine, masca îmi acoperă imperfecțiunile, distrugându-mă în același timp. „Eu” am
dispărut treptat, iar inima mea s-a răcit odată cu apariția primei ploi de vară. Mă uit în oglindă, reflexia mea se tulbură de fiecare dată când încerc să
zâmbesc, fiindcă cu această mască sunt un străin care așteaptă un răspuns. Ma simt ca o lecție din cartea lui Carl Jung, măștiile mă apasă și mă lasă fără
suflare. Sunt din ce în ce mai grele.

Alunec pe podea, și nu este nimeni care sa fie vinovat pentru că nu pot să despachetez ceva ce nu a fost lăsat. Îmi aprind lumânarea, iar caldura ei mă mângâie.

Dacă aș spune că îmi este dor m-ar crede cineva? M-ar mângâia cineva? Ai putea să dai timpul înapoi?

Regretul mă sugrumă elegant ca o reprezentație de balet într-o sală goală, întunecată. Pot spune că trăiesc într-un tablou în care  lumea este predestinată să fie „tristă”, dar le pot auzi speranța oamenilor de după culoare.

Viitorul? Este o formă de visare care niciodată nu va rămâne la fel, oarecum mă duce spre disperare acest fapt divers. Să mă mint?  Nu voi mai putea, mereu îmi voi reaminti de această clipă fără culoare. Aceasta boala imperfectă m-a făcut sa realizez că este în regulă să fii tu însuți, controlul căutat este doar o iluzie proiectată de creierul uman.

Când lumea spune că această pandemie a fost dură, pot numai să surâd amar și să îmi pierd privirea cristalină. Oare chiar pot să vorbesc? Vocea din oglindă îmi spune să trăiesc, dar zâmbetul meu e pe partea ei. Ploaia îmi
lovește geamul cu putere, îmi închid ochii și parcă aș vrea să îi spun la ce mă gândesc…

Un nou suflet, poate mai trist decât la început, dar mai înzestrat spiritual decât oricând. Acea lumină care îmi încălzea camera s-a stins, lăsând fumul subțire să mă
înțepe, presându-mi pieptul fierbinte. Aș dori să o aprind, dar parcă nu ar mai vrea să lumineze, doar pura ei existență mă face să o iubesc.

„Așa au fost și aceste luni pentru mine”, această frază se repetă mereu, parcă ar fi un vinil care se derulează în liniște…

Ca o floare care crește oriunde fără să știe dacă va avea o sursă de apă, care crește cu speranța că va îmbogăți această viață trecătoare, mă rog și plâng lângă felinar. Când o sa fie greu, îmi voi închide  pleoapele ușor și îmi voi lasă capul pe perna cea albă, care îmi este prieten și dușman.

Până  atunci, vântul o să continue să adie pentru a ne spune cât de mult ne-a așteptat să ne revadă, iar soarele va alerga împreună cu dragostea mea pentru această lume.
Aceste propoziții se derulează mereu, iar realitatea pare ireală.

Mă trezesc din nou, capul mă doare, iar ochii mei pufoși  se fixează asupra ferestrei mari. Mâinile îmi tremură încet, iar lacrimile îmi par dulci în această
dimineață. În jur totul este pustiu, simt durerea care mă cuprinde. Aceleași cuvinte și amintiri se derulează treptat, oglinda îmi râde cu plăcere. M-a fermecat cu a mea reflexie. Aud o muzica asurzitoare, ochii mei se ațintesc spre oglindă. Mă simt ca într-o poemă…

Strada este pustie, m-am trezit într-o altă zi de pandemie.

Orice faci acum, oprește-te!

Mergi afară… sau mai bine rămâi în casă, ferită de tentaculele morbide ale virusului viclean… Titanii siguranței sunt și ei vigilenți :)…

Sună-ți părinții (dacă ai norocul ca amândoi să fie aici)!

Ia-ți un răgaz și dedică-ți clipa de azi!

Anul acesta, marcat de pandemie, a fost de-a dreptul turbulent… Ai învățat ce înseamnă cu adevărat dragostea pentru omenirea întreagă, măsura adevăratei prietenii, ai devenit o persoană conștientă de sine… Locuiești în acest oraș de 17 ani și ești, abia acum, în sfârșit, pregătit să mergi la munte, să simți înălțimile, pe care te cațeri, ca o biață făptură sălbăticită după dezumanizatoarea recluziune… Abia acum ești pregătit să fii prezent, să inspiri alveolar aerul eterat și pur al brazilor, să alegi cu tot sufletul itinerarul drumeției, simțind, în cele mai fine cute ale inimii tale, colbul drumeagurilor anonime, clipocitul izvoarelor… Nu-i așa? Abia acum ai devenit conștient că mai de preț este a a fi decât a avea… și ce neprețuit devine sentimentul sinonimiei aparent modeste ale celor două verbe…Ai o grădină, pisici… și un cămin?

Te-ai gândit că vei deveni părinte în anul 2030, după ce vei fi absolvit Universitatea în 2024… sau pur și simplu, că, începând cu iulie 2020, vei pleca, cu ruscacul în spate, într-o nouă călătorie inițiatică? Știi bine că, orice decizie ai lua, va fi cea corectă. Acum te afli aici și… ești EXACT ACOLO UNDE TREBUIE SĂ TE AFLI și o dispoziție, de-a dreptul încurajator de lirică, te cuprinde: când luna de opal a lui April dănțuiește fermecată la serbări pascale, chiar fără prieteni sau rude alături, cu aripi împrumutate de optimism încăpățânat, însetată de dor, de vremuri liniștitoare și întremătoare de trup și de suflet, te caut tenace, te caut pe tine, rost al lucrurilor, „chichirez” al dramelor ce curg pe monitoare, cu prelungire în sufletele noastre angoasate, somate în permanență, dornice de alinarea unui „Gata! S-a sfârșit.”

Astăzi, când mișcările noastre nu mai sunt libere, au nevoie de parafe și sigilii, zbor cu gândul la atmosfera caldă a sălii de clasă, a sanctuarului de cunoaștere și idealuri nutrite de maeștri prometeici… visez la iconostasul dragii mele bisericuțe rurale din care am fost alungată… Aici, simt mirosul de prescură, de caldă îmbrățișare a Maicii, aud chemarea unui nou orizont cum mi se repede spre tâmple, dorul de a auzi un plânset de prunc scăldându-se în cristelniță, intrând în rândurile dintâi ale sfinților noi ai societății care să îmi izbăvească semenii dragi de la pieirea virusului perfid…

Dragă sine al viitorului, astfel, îți amintesc acum datoria recunoștinței, dincolo de câteva descoperiri personale ale anului 2020, dincolo de revelațiile modelatoare de viitor:

    • Ai învățat cum să-ți onorezi sufletul și trupul în acest an, dar, mai ales, cum să îi onorezi pe cei din jurul tău.
    • Ai învățat să nu te mulțumești cu drumul „cotit”- pur și simplu, să nu te conformezi…
    • Viata este prea valoroasă, dar, mai ales, prea scurtă…

Amintește-ți că această versiune actuală a ta te iubește, sine al viitorului, iubește oamenii, munții și marea… iar sentimentul se va păstra, indiferent de amărăciunea trecătoare a vremurilor!

Cu dragoste,
Sinele tău din 2020, anul pandemiei Covid-19

Vestibulum sapien neque, tempor posuere convallis sit amet, feugiat eu purus. Sed ac laoreet ipsum, a venenatis ligula. Etiam lobortis pulvinar auctor. Aliquam nisl orci, gravida non elit sed, ultricies ullamcorper nunc.

Praesent lobortis convallis congue. Curabitur aliquet ante tempus, congue nibh ac, iaculis sem. Vivamus ut neque bibendum felis sollicitudin placerat id sit amet nibh. Nulla laoreet sem porta augue convallis ultrices. Suspendisse ac ultricies magna, vitae scelerisque erat. Proin condimentum mi lacus. Aenean consectetur erat augue, nec pulvinar nisi placerat eu.

Aenean posuere, purus ac scelerisque tempor, orci tellus placerat erat, non lacinia purus lectus et turpis. Quisque eleifend magna in euismod accumsan. Donec ultricies magna felis, nec ullamcorper nisi molestie sit amet.

Pellentesque sit amet bibendum quam, sed malesuada eros. Fusce tempor, neque vel fermentum cursus, leo elit scelerisque arcu, sit amet dictum est libero nec ex. Mauris hendrerit varius turpis, ut blandit erat feugiat id.

In eget aliquam justo, quis fermentum purus. Duis lorem velit, efficitur vitae interdum at, sollicitudin sit amet erat. Pellentesque habitant morbi tristique senectus et netus et malesuada fames ac turpis egestas. Suspendisse lobortis urna libero, quis ullamcorper nisi aliquet vitae.

Duis aliquam nulla non congue viverra. Nunc varius, magna a pretium mattis, tellus ex euismod nisl, gravida porttitor mauris metus at libero. Sed fermentum pellentesque sollicitudin. Duis luctus vel felis a imperdiet. Praesent non quam et enim sollicitudin sagittis. Nulla placerat metus ex, et blandit quam placerat in. Vestibulum vitae lectus vel lectus tristique tincidunt nec eget sapien. Nullam pharetra nisl et eros gravida mollis.

Ut euismod diam augue, eu convallis tortor maximus vel. Fusce vitae lorem nec sem tincidunt aliquam.

Raluca - Psiholog

Raluca

Psiholog

Raluca este psiholog de copii și psihoterapeut cu formare în psihoterapia experiențială de peste 11 ani.

A absolvit facultatea de psihologie și apoi un Master în consiliere educațională la Universitatea Transilvania, Brașov. De atunci a învățat să fie psihoterapeut jucându-se atât la cabinetul particular cât și în cabinetul de consiliere școlară.

Din 2011 scrie pe www.psihologpentrucopii.ro pentru că vrea să împartă din ce a învățat și pentru că vrea să îi educe pe părinți cât mai mult referitor la psihologia copiilor. Anul acesta a publicat cartea online Crizele de furie ale copiilor: ce sunt, de ce apar și mai ales cum să scapi de ele.

Când nu se joacă cu copiii în cabinet își continuă joaca cu fiul ei de 4 ani, prilej de punere în practică a cunoștințelor și sursă neobosită de insipirație.

  • Despre scris și darul singurătății
  • Cum începi să scrii terapeutic?
  • Despre puterea scrisului sau ce facem cu gândurile supărătoare care ne iau liniștea​

Gândește-te la ultima oară când ai stat singur. Cât de des ți-ai verificat telefonul în timpul ăsta? Cât timp ți l-ai petrecut neîntrerupt, fără să te uiți la filmulețe, să te joci sau să vorbești cu un prieten? Aha, îmi vei spune tu, tu de fapt mă întrebi de câte ori am stat singur fără să fac nimic?

Exact, azi îți propun să vorbim despre faptul că am ajuns să privim singurătatea ca a sta fără să faci nimic, în loc de a sta cu tine însuți.

Vezi tu, lucrurile nu au fost mereu așa. Singurătatea a ajuns de puțin timp să fie considerată doar un timp mort, pe care nu știi cum să-l umpli mai repede. Și nici nu este asociată de mult timp cu plictiseala, tristețea sau golul interior.

Sper că nu crezi că te judec. Cu toții am ajuns o generație de distrași. Telefonul ne distrage în fiecare zi cu miile lui de notificări. Zecile de taburi deschise așteaptă să revii asupra lor. Canalele la care ai dat subscribe, jocurile pe telefon, toate vor un singur lucru: să ne capteze și să ne fure atenția. În condițiile acestea nu e de mirare că a sta singur, adică fără să fii permanent stimulat și distrat, este o raritate. Dorința de singurătate nu e niciodată atât de zgomotoasă și de imperativă ca dorința de a fi distras și deci nu are puterea de a te ademeni așa tare.

În plus, capacitatea de a fi singur e așa rară și pentru că ne vine să fugim de singurătate.  Pentru că în esența noastră suntem ființe tribale, născute să fie în contact cu ceilalți. Iar singurătatea poate însemna respingere, izolare sau abandon.

Și cu toate astea singurătatea, atunci când vine, poate aduce multe daruri.

Aduce darul de a fi neîntrerupt cu tine însuți. Adică să poți să îți urmezi șirul gândurilor în tăcere și să lași și gândurile mai ascunse să iasă la suprafață. Pentru că și acestea au nevoie de spațiu mental și, ca să apară, trebuie să te scuturi mai întâi de gândurile mai zgomotoase și mai de suprafață.

Aduce darul cunoașterii de sine. Adică de a deveni conștient de propriile dorințe, nevoi, temeri, capcane. Cunoaștererea de sine nu este nepărat un dar comod, pentru că nu afli mereu lucruri plăcute sau ușurele. Și totuși este singura cale să evoluezi.

Singurătatea aduce darul independenței, pentru că doar când ești față în față cu tine, fără sprijin din exterior, realizezi ce poți și ce nu poți face.

Nu în ultimul rând, singurătatea e calea spre acceptarea și iubirea de sine.

Așadar, cum să facem cu singurătatea? Fugim de ea sau ne-o asumăm? Ce facem cu sentimentele negative copleșitoare care pot apărea când suntem singuri?

Eu cred că trebui să considerăm singurătatea un instrument folostor dar complicat, asemenea unui cuțit. Poate fi foarte utilă, dar trebuie să învățăm cum să o folosim.

Ca să te poți bucura de darul singurătății trebuie:

    • Să ai curajul să te observi.
    • Să nu fugi de emoțiile care dor: tristețe, izolare, rușine, vinovăție, dor, furie.
    • Să își dai seama că ai și părți negative și să accepți că nu ești o persoană așa de bună cum se crede.
    • Să ai grijă de tine și să nu te respingi pentru ce nu îți place la tine.

Deci, dacă ești dornic să primești darurile singurătății, adu-ți aminte de una dintre cele mai eficiente căi de a învăța să fii singur și în contact cu tine însuți: să scrii.

mental blockPoate unul din cele mai mari obstacole în calea scrisului este senzația aceea de confuzie pe care o trăiești în fața foii albe. Da, ești încărcat, da, vrei să scrii, dar încotro te duce scrisul tău? Ce rezolvi când iți pui gândurile dezordonate pe hârtie?

Cu timpul vei depăși această senzație inițială pentru că vei descoperi puterea insight-ului. Insightul este acel moment de aha! În care în mod spontan înțelegi ceva despre tine, despre cum funcționezi ca om. Este o bucățică prețioasă de cunoaștere de sine care te face sa te simți mai înțelept și care dă un sens acțiunilor tale.

Aha, de asta îmi vine să mă cert mereu cu tata, pentru că niciodată nu mă ascultă și asta mă face furios. Aha, de fapt eu mă simt speriat ori de câte ori cineva e interesat de mine, pentru că mă tem că mă va critica. Aha, ce caut eu de la o relație e in primul rând să mă simt protejat.

Cu timpul, dacă ești curios să te descoperi, vei avea multe insight-uri spontane. Dar până atunci îți arăt eu o cale care ar putea sa te ducă către un insight și care este o strategie de a începe să scrii terapeutic.

Primul pas: în fața foii de hârtie, descrie o situație care te-a supărat. Nu în mod obiectiv și rece, nu ca să te justifici, ci cât mai implicat. Replici care te-au deranjat, gesturi, fapte. Nu trebuie să fii atent la gramatică sau coerență ci mai ales la felul în care te simți.

A-ți identifica propriile emoții nu e întotdeauna un lucru așa simplu cum pare. Da, e simplu să îți dai seama de emoții de suprafață cum ar fi că ești nervos, trist sau supărat. Dar există emoții mai profunde și mai dureroase, de care îți vine să fugi: mă simt respins, mă simt lipsit de valoare, mă simt vinovat, mă simt disperat, mă simt neajutorat.

Uneori, aceste emoții ascunse sunt atât de dureroase încât ai face orice ca să nu iasă niciodată la suprafață. Asta pentru că ele sunt conectate cu cele mai adânci frici legate de propria persoană, frici cu care nu știi ce să faci. Poate nu sunt bun de nimic. Poate sunt nebun. Poate nu merit să fiu iubit. Poate mereu îi voi dezamăgi pe ceilalți. Aceste frici sunt așa răscolitoare încât te împing să faci ceva ca să le eviți, să eviți durerea de a te confrunta cu ele.

Așa că urmează al doilea pas în analiza de sine: să îți dai seama ce îți vine să faci când simți respectiva emoție. Adică să îți dai seama care e strategia ta de a te proteja de durerea emoțională. Această strategie, oricât ți se pare de nepotrivită, a fost cea mai bună soluție pe care ai descoperit-o când ai avut un impas în trecut. Ea te-a ajutat să te descurci cu emoțiile tale negative și te-a ajutat să te simți iar in siguranță, calm sau în control. Așadar, ce îți vine să faci când ai o emoție negativă? Și ce se întâmplă bine cu tine când faci lucrul pe care îți vine să-l faci?

Când mă simt criticat devin distant și pare că nu îmi pasă de nimic. Când mă simt rușinat mă retrag și nu mai răspund la telefon. Când mă simt nedreptățit mă răzbun. Când mă simt disperat ies în oraș și beau.

Problema cu aceste strategii care ne apără de durere este că nu funcționează în toate situațiile. Oricât de bune au fost la început, ele nu sunt mereu eficiente și de cele mai multe ori continuăm să le folosim doar pentru că ne sunt familiare.

Așa că următorul pas, al treilea, este să analizezi cât mai critic strategia pe care o folosești de obicei ca să fugi de durere. Detașează-te de ea, de beneficiile ei, și caută să vezi mai ales ce neajunsuri are. În ce fel faptul că ai părut nepăsător te-a afectat negativ? Ce a fost rău când te-ai răzbunat? Ce nu e bine când ieși în oraș să bei?

ȘI, dacă înțelegi neajunsurile, treci la următorul pas: să iei în calcul și alte răspunsuri la durerea emoțională. Ce altceva ai putea face când te simți așa? Ce fac alți oameni când se simt așa? Dacă ai putea face totul, ce altceva ți-ar plăcea să faci în acele momente?

Aș vrea când mă simt criticat să le spun celorlalți că mă deranjează ce îmi spun în loc să par nepăsător. Aș vrea să plâng de tristețe în loc să devin distant. As vrea să spun direct și calm ce simt, fără să mă răzbun.

Poate te sperii crezând că următorul pas este să pui în practică noua ta strategie. Ei bine, nu. Momentan e suficient atât. Ai descoperit ce răspunsuri automate ai la durere, de ce nu sunt bune și ai creat un spațiu mental pentru alte soluții. Dă voie acestor soluții să fie uitate și îngropate, pentru a încolți în mintea ta și pentru a răsări când e cazul. Nu trebuie să te gândești acum la felul în care o să reacționezi în viitor. Cel mai probabil undeva, cândva, te vei trezi că faci ceva diferit. Despre felul în care vei crește și dezvolta aceste noi răspunsuri vom vorbi altă dată. Deocamdată însă, te felicit. Ai în fața ta o foaie prețioasă, prima foaie a ta în dublul rol de personaj și scriitor. Chiar, cum vrei să arate cartea între paginile căreia vrei să îți trăiești viața?

Gândurile au nesuferita capacitate de a ți se tot învârti în minte. Vin și pleacă singure, după cum au chef, și te distrag de la ce ai de făcut. Iar uneori noaptea când stai întins în pat dansul lor te amețește și îți fură somnul.

Și, nu numai că vin nechemate, dar întotdeauna sunt însoțite de câte o emoție. O emoție care te face să ți se strângă stomacul, să tresalți de bucurie sau să fii cuprins de neliniște. O emoție care te trage de ureche, spunându-ți să fii atent în interior, că se întâmplă ceva important. Numai că, exact când încerci să-ți dai seama ce se întâmplă, gândurile încep să fie tot mai fragmentare, mai vagi și îți scapă în cele din urmă printre degete. Doar emoția rămâne în urma lor, tristă sau enervantă, ținându-se după tine peste zi.

De cele mai multe ori gândurile vin, ne bâzâie puțin și apoi pleacă. Putem să nu le băgăm în seamă că oricum nu ne deranjează prea tare. Dar cu unele gânduri e diferit. Unele au o voce a lor. Cu o voce puternică îți spun că nu ești bun de nimic, că mereu o să ți se întâmple lucrurile de care te temi sau că oamenii vor să profite de tine. Sunt gânduri care vin ca un stol de corbi rău prevestitori de fiecare dată când te simți trist, singur sau respins. Și pe care, fiind atât de puternice și dureroase, nu le poți alunga.

Ce poți face cu astfel de gânduri neiertătoare? Ce să faci cu ele dacă nu le poți ignora? Cum să te descurci cu negativismul produs de ele?

Păi în primul rând trebuie să le vezi așa cum sunt. Să nu te mai chinui să le alungi, pentru că nu vor pleca oricum. Hai să-ți spun un secret: gândurile, așa cum sunt ele, nu sunt propoziții coerente. Ele în sinea lor sunt doar puneri împreună de cuvinte, emoții, imagini și amintiri. Ideea că în mintea noastră avem gânduri clare și lungi este doar o iluzie. Un gând se formează pe măsură ce îl gândești șidacă nu stai să te uiți cu atenție la el, nu va fi niciodată clar.

Și, te-ai putea întreba, de ce as urmări un gând dacă oricum nu e clar? De ce să-mi pierd timpul analizându-l? Pentru că în spatele gândurilor supărătoare ești tu, cu emoțiile tale, cu temerile și nevoile tale. Este partea din tine care e rănită sau vulnerabilă. Partea care suferă și are nevoie să fie vindecată. Nu gândul trebuie să îl găsești, ci să găsești accesul către acea parte din tine. Și singura cale de acces este să te pui în cuvinte, să te transformi în cel ce se gândește la sine.

Și atunci te apuci de scris. Pentru că scrisul, prin încetineala lui încetinește și dirijează gândurile. Pentru că în scris ești obligat să fii coerent. Pentru că in scris duci gândul mai departe către alte gânduri importante pentru tine. Și mai ales pentru că este un moment în care îți acorzi toată atenția ta.

Gândește-te cum sună asta, să îți acorzi toată atenția ta. Pare atât de simplu! Dar în ce momente îți acorzi peste zi toată atenția ta? Când ești în fața telefonului nu ești atent la tine. Când faci treabă nu ești atent la tine. De cele mai multe ori nici când vorbești cu cineva despre tine nu ai parte de toata atenția ta, pentru că mereu celălalt te va întrerupe cu propria lui poveste (și eu am pățit asta, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie, etc). Poate doar noaptea când te trezești și îți fuge somnul ai toata atenția ta. Dar chiar și atunci gândurile sunt tot fragmentare și se îngrămădesc unul peste altul.

Așadar, scrie. Și, pe măsură ce scrii, adâncește-te tot mai mult în tine, ajungând la ce te frământă. De ce mă simt așa? De câte ori m-am mai simțit așa? Cu cine din trecutul meu m-am mai simțit la fel? Ce fac de câte ori mă simt așa? Ce nevoi am atunci? Doar dă-ți voie să te observi fără să te judeci, să te pui în cuvinte, oricât par de dureroase. Pentru că doar în momentul în care ai cuvintele în fața ta și nu doar în mintea ta începi să le înțelegi. Să te vezi mai bine, mai profund, să îți înțelegi reacțiile, comportamentele. Să le dai un sens și în cele din urmă să îți dai un sens.

În concluzie, capacitatea de a te analiza începe cu observarea cât mai atentă și mai obiectivă a propriilor gânduri. Acordă-ți toată atenția ta, acordă-ți timp, acordă-ți un cadru liniștit și sigur în care să faci asta. Adică scrie. Da, te vei întâlni cu propria suferință, te vei bate cu proprii monștri. Dar întotdeauna, la capătul drumului, găsești valoare în suferință și monștrii îmblânziți devin cei mai puternici prieteni.

Leave a Reply

Close Menu
en_USEN
ro_RORO en_USEN